Cea mai veche atestare în limba română a numelui sărbătorii pascale vine din Evangheliarul slavo-român (1551-1553), la Matei 26:2, sub forma Paști [vezi imaginea alăturată]. Textele românești din secolul al XVI-lea dau, fără excepție, forma de plural Paști. Exemple: Paștile noastre (Codicele Bratul, Pravila coresiană), Evanghelia Paștilor (Cazania coresiană din 1581) etc.

În secolul al XVII-lea, forma Paști este cea mai răspândită, dar alături de ea începe să apară forma Paște, întotdeauna ca un plural. Găsim, așadar, Paști (Codicele Sturdzan), Paștile noastre (Codicele Todorescu, Manuscrisul de la Ieud). Varlaam vorbește despre Praznicul Paștilor, dzua de Paști (Cazania), săptămâna Paștilor (Șeapte Taine), dar și de bucuriia Paștelor (Cazania).

În Muntenia, Cazania de la Govora dă Paștile noastre; Pravila lui Matei Basarab atestă existența ambelor forme: dumnezăieștilor Paști (Prav. 1652, 419), postul Paștelor, postul Paștilor. La fel și Noul Testament de la Alba Iulia: Paștile noastre, Paștile jidovilor; dar: înaintea Paștelor; Catehismul din 1656 scrie Paștilor, dar și Paștelor; în Anonymus Caransebesiensis găsim Paști.

Biblia de la București, alcătuită în principal de cărturari moldoveni, folosește și ea forma Paște. George Pruteanu o citează ca argument pentru vechimea singularului Paște. În realitate, Paște din prima Biblie românească e tot un plural, introdus de moldoveni. Ex.: Paștele jidovești.

Așadar, cea mai veche formă românească, atestată în sec. al XVI-lea, este Paști, secondată de Paște (cu atestări în graiurile nordice). În româna veche, numele sărbătorii a fost întotdeauna un plural: Sfintele Paști, Sfintele Paște. Al. Ciorănescu greșea când credea că din latină a fost moștenit un singular, de la care apoi s-a format un plural. Dimpotrivă, cel mai vechi stadiu românesc consemnat este cel de plural, din care în trecerea către modernitate a apărut la unii scriitori singularul.

Numele sărbătorii pascale a fost în limba română un plural (Paști, Paște) până în epoca modernă. În secolul al XIX-lea putem găsi în corespondența unor scriitori urarea "Paști fericite". Prin urmare, decizia lexicografilor mai vechi de a alege forma Paști drept cuvânt-titlu în Dicționarul Tezaur al Limbii Române (elaborat sub egida Academiei Române) a fost una inspirată, singura opțiune care corespunde realității.

La întrebarea din titlu, răspunsul scurt care se poate da este următorul: cărțile bisericești dau forma corectă a numelui sărbătorii și, în general, limba corectă când vine vorba de discursul religios trebuie căutată în cărțile de cult, nu altundeva. Poezia imnografică ce alcătuiește slujbele Bisericii este plină de exemple în care numele sărbătorii este un plural, formă actualizată cu fiecare slujbă din perioada dintre Paști și Înălțare și care de bună seamă că nu poate fi înlăturată, de vreme ce e fixată în cântare de acum 300 de ani: Paștile cele de taină, Paștile cele curățitoare, Paștile care au deschis nouă ușile raiului (v. Stihirile pascale).

Un articol de Iosif Camară